IOANID COSTACHE [1912-1987]
Fecioara
Aducând pe umeri vasul plin, cobora fecioara pe cãrare. Mângâind în treacãt flori de crin, ascultând un murmur de izvoare.
Se uita cum zboarã porumbei, cum se-aruncã-n slavã ciocârlia. Și simțea arzând în pieptul ei dorul întâlnirii cu Mesia.
O, de-ar fi o scarã cãtre cer, o cãrare printre nori, departe! S-ar sui și-ar sta într-un ungher sã priveascã viața fãrã moarte...
S-ar sui!...Dar totuși pe pãmânt sunt atâtea rãni, sunt legãminte, sunt bãtrânii ei cu suflet frânt... sunt doi ochi...ce-i stãruiesc în minte.
Iosif...Iosif....arc de curcubeu peste cerul viselor curate! Iosif!...Iosif...îi șopteau mereu crengile de vânturi legãnate....
Și fecioara cobora încet. Iar în vãi, unde sfârșea livada, se zãrea, în vechiul Nazaret, o cãsuțã albã ca zapada...
În cãsuța dintre meri rãzleți lângã patul cu pânzeturi ninse, între suluri sfinte de profeți, sub lumina candelei aprinse,
cu evlavia pãstratã din strãbuni, în genunchi plecându-se fecioara înãlța duioase rugãciuni ce umpleau de-nfiorãri cãmara.
Dar deodatã... iat-o fãrã glas... Ce oștean alãturi i se-aratã? Ușa doar e cu zãvorul tras și fereastra, bine ferecatã.
Cu o fațã cum în lume nu-i, un strãin în zale o privește. Ce luceferi sunt în ochii lui! Ce izvoare-n glas când îi vorbește!
"Pace ție, cea primitã-n har! Domnul e cu tine-n veșnicie! Binecuvântatã ești tu dar și aleasã-ntre femei, Marie!"
Tulburatã ea privea acum, neștiind ce trebuie sã creadã. Nu putea-nțelege nicidecum Ce virtuți îi stau în cer dovadã?
"Nu te teme!" îngerul vorbi. "Dumnezeu te-a îndrãgit nespus. Iatã... un copil vei odrãsli și-I vei pune numele Isus!...
Singur El nãscut din Dumnezeu Înainte de-a fi cer și soare, va primi și va pãstra mereu tronul lui David peste popoare!"
Cum? Pe ea? O floare-ntr-un ungher.. Chiar pe ea Cel Veșnic o alege? Ea sã nascã-un fiu venit din cer? Ea sã legene Eternul Rege?
Ce-ndurãri! Ce glorios cuvânt! Însã... vai!... lui Iosif....cum sã-i spunã? Nu va fi pe lume niciun sfânt sã nu vadã-n spusa ei minciunã.
"Cum sã-i pot vorbi, cu ce-nțeles, cã nu-i sunt nicicum necredincioasã? Cum sã-i spun cã Tatãl m-a ales? ca sã fiu Mãririlor mireasã?
Ce logodnic, cât ar fi de bun, ar putea s-alunge îndoiala? Floarea când rodește, cum sã-i spun cã-și pãstreazã în ascuns petala?"
Vai, ce slavã...care apasã greu! Ce cununã...de dureri tãcute! Ea va naște-un Prunc din Dumnezeu, dar cu prețul dragostei pierdute.
Lung privi afarã lãcrimând. Mai ușor ar fi primit sã moarã. "Cum se va-ntâmpla," șopti ea blând, "cãci sunt singurã și sunt fecioarã.
"Duhul Sfânt asupra-ți va veni ca lumina flãcãrii din sfeșnic. De aceea Fiul tãu va fi Fiul Dumnezeului cel veșnic!"
"O, stãpâne, iatã roaba ta. Facã-mi-se dupã cele spuse!" Și plecã îndatã de la ea îngerul, așa cum apãruse.
Plângi, Marie! Candela s-a stins. Când la geam petale în tãcere. Slava ce se dã din Necuprins nu-i lipsitã-n lume de durere.
Mulți de-acum prin secoli te-or huli, Împietriți ca-n zilele lui Noe; pe când alții, fãr-a te iubi, te vor face idol, fãrã voie.
Însã crinii albi ce i-ai iubit, gingașele jocuri de izvoare, munții ce-i priveai în nesfârșit peste țãrmuri de albastrã mare,
zorii cei pãrtași la suferinți, stelele în goanã pe orbitã, îngerii și cetele de sfinți, toate-n veci ți-or spune: Fericitã!
*
Fericiți cei care-n lume plâng și primesc pentru Isus ocara! În eternul fericirii crâng, vor trãi eternã primãvara!
[ Indietro ]
ANTOLOGIA DEI POETI Copyright © da PORTALE DI MARIOLOGIA - (648 letture) |